Nașterea Maicii Domnului

Nașterea Maicii Domnului este prima sărbătoare din anul bisericesc care începe la 1 septembrie, dar și prima zi de preacinstire a Născătoarei de Dumnezeu din cadrul acestuia. Incontestabil, Sfinții Părinți care au rânduit această prăznuire nu au avut la îndemână un certificat de naștere al Preanevinovatei. Ce-i drept, dacă luăm în calcul faptul că în data de 9 decembrie se proslăvește zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, atunci înțelegem că, după săvârșirea celor nouă luni, fericita mamă și-a purtat în brațe darul cel îndelung așteptat. De ce luna septembrie și nu octombrie? Deoarece septembrie, potrivit indictionului bizantin, este prima lună a anului bisericesc – iar potrivit tradiției vechi iudaice, acum Dumnezeu a început să creeze lumea. Ori, prin Maica Domnului, care a născut pe Mântuitorul nostru, lumea a fost recreată. Totuși de ce s-a stabilit sărbătoarea pe 8, iar nu în oricare altă zi a lunii septembrie? Sfinții Părinți, inspirați de Duhul Sfânt, au fixat această dată spre a nu se uita nicicând de faptul că Maica Domnului reprezintă „ușa” prin care Hristos Dumnezeu Cel veșnic de zile a intrat în timp. Cartea Apocalipsei ne vorbește despre ziua a opta ca fiind Veșnicia. Astfel, înțelegem de ce tocmai ziua de 8 s-a hotărât pentru proslăvirea Nașterii Maicii Domnului.

​

Sfântul Andrei Criteanul consideră sărbătoarea drept debut pentru celelalte zile sfinte: „Această zi este pentru noi începutul tuturor zilelor sfinte. Cele sterpe și maicile, dănțuiți; îndrăzniți și săltați cu bucurie, o, voi, cele neroditoare: căci, iată, cea fără de fii și stearpă, pe Născătoarea de Dumnezeu a odrăslit”. Mai trebuie precizat un aspect foarte important pe care Sfinții Părinți l-au accentuat atunci când au făcut referire la nașterea Preanevinovatei Maria. Deși Ioachim și Ana au avut o viață virtuoasă, ei au rămas totuși supuși păcatului strămoșesc, iar Fecioara Maria, copilul lor, a moștenit păcatul originar, cu toate urmările lui, până în clipa zămislirii Mântuitorului Hristos. Acordul dat de Fecioara aleasă spre a-L naște pe Izbăvitorul lumii prin acel „fie” a adus și curățirea de păcatul strămoșesc, ea izbăvindu-se de acesta prin lucrarea Duhului Sfânt.

​

Deși evenimentul nașterii Născătoarei de Dumnezeu este cu totul deosebit, Evangheliile îl țin sub tăcere; în schimb, surprinzător, relatează detaliat naşterea celui care L-a botezat în apele Iordanului pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pe lângă mărturiile patristice despre zămislirea și nașterea Fecioarei Maria, care completează aparenta omisiune a Sfintei Scripturi, evangheliile apocrife menționează, chiar dacă nu foarte amănunţit, evenimentul. Bunăoară, protoevanghelia lui Iacob glăsuiește: „După nouă luni Ana a născut. Și a întrebat-o pe moașă: «Ce am adus pe lume?». Iar moașa i-a răspuns: «O fată». Și a zis Ana: «Sufletul meu a fost astăzi preamărit». Și a culcat pruncul în leagăn (…) și i-a pus numele Maria”.

​

Cât privește locul nașterii Fecioarei Maria, părerile sunt împărțite. Epifanie monahul credea că nașterea s-ar fi petrecut în Nazaret, cetatea de obârșie a lui Ioachim, idee împărtășită și de Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Chiril al Alexandriei socotește că locul nașterii ar fi fost Betleemul, locul de obârșie al Anei, iar Sfântul Sofronie avansează ipoteza potrivit căreia Ana ar fi născut la Ierusalim. Același lucru îl susține și Sfântul Ioan Damaschinul: el afirmă că Maria „se naște în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor și este adusă la templu”. Părerea Sfântului Sofronie o întărește oarecum existența unei biserici închinate Sfintei Ana zidite în proximitatea Scăldătorii Oilor, deci în cetatea Ierusalimului.

​

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea s-a fixat cu prilejul sfințirii unei biserici la Ierusalim de către Împărăteasă Eudoxia, la începutul secolului al V-lea, între anii 431-451, deci între cele două sinoade ecumenice, de la Efes și Calcedon, care au dezbătut și clarificat problema mariologică. Tradiția spune că locașul s-a ridicat pe locul casei Sfinților Ioachim și Ana, deci acolo unde s-a născut Maria, Prunca. În Apus, praznicul Nașterii Maicii Domnului a fost introdus mai târziu, pe timpul Papei Sergiu I (687-701). La început sărbătoarea se ținea cu precădere în Ierusalim, dar după secolul al V-lea celebrarea s-a generalizat în tot Răsăritul. De remarcat e faptul că sărbătoarea Nașterii Fecioarei Maria o regăsim și în calendarul copților egipteni, pe 9 mai, dar și la iacobiții sirieni. Prezența celebrării ei în Biserica coptă arată faptul că la Ierusalim creștinii o țineau înainte de Sinodul al IV-lea, căci se știe că după momentul Calcedon eterodocșii copți nu au mai împrumutat nimic de la Biserica Ortodoxă.

​

În legătură cu originea slujbei, în secolul al VI-lea, Sfântul Roman Melodul a compus condacul și icosul praznicului, cântări folosite până astăzi în cult de către Biserica Răsăriteană. Cântările sărbătorii au fost îmbogățite cu două canoane alcătuite, două secole mai târziu, de Ioan Damaschin și Andrei Criteanul. Compuse în plină perioadă iconoclastă, ele se constituie într-o puternică mărturie a evlaviei față de Maica Domnului.

​

Cinstirea Fecioarei Maria este mai presus de cea acordată oricărui om, indiferent de sfinţenia acestuia, dar nu este mai presus de cea acordată lui Dumnezeu Însuşi. Dincolo de argumentele scripturistice sau de cele din scrierile Sfinţilor Părinţi, ca temei pentru cinstirea pe care se cuvine să o acordăm Maicii Domnului este un lucru extrem de simplu şi pe înţelesul tuturor: dacă Îl mărturisim pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Îl slăvim în rugăciunile noastre, nu putem să nu lăudăm şi să nu cinstim pe Maica Sa! Căci cine poate să despartă pe Maică de Fiul său? Sau cum putem să ne amăgim că Îl iubim pe Dumnezeu, vorbind despre Maica Sa ca despre o femeie oarecare?

​

,,O, Preacurată și Preasfântă, dumnezeiască Pruncă Maria, care te-ai născut spre bucuria și mântuirea a toată lumea, ascultă rugăciunile nevrednicilor robilor tăi, care cu credință și cu evlavie, din inimă lăudăm nașterea ta cea prea cinstită și cerem prin tine, de la Dumnezeu, iertare păcatelor noastre, pace și mare milă, cântându-I: Aliluia!”(Codac 13).

Doxologia.ro